~SINGURATATE~

Intr-un  mediu ostil in care esti vanat la tot pasul de cel mai aprig pradator, singurul refugiu, singura cale de eliberare este de a evada intr-un univers parasit, un colt uitat de lume.

Singuratatea este cea mai buna stare de spirit, iti ofera posibilitatea de a medita, de a reflecta asupra tuturor aspectelor vietii care te influenteaza si care te determina sa te metamorfozezi.

Asadar, stau din nou singur, desi sunt inconjurat de un numar nelimitat de alte suflete, incercand sa ma adaptez, sa-mi ajustez eul, pentru a putea sa ma incadrez in “standardele societatii”...

Afara, soarele, inghetat si el, mai reuseste inca sa ne trimita raze “de speranta”, dar ele par sa fie indepartate de o bariera “de otel” si, astfel, nu reusesc sa-mi strabata carcasa pietrificata.

Incerc sa fiu puternic si reusesc pana la un punct, insa nu sunt intangibil si vicisitudinile ma coplesesc uneori intr-o asemenea masura, incat simt nevoia de a ma lasa ghidat de impulsuri si de a ma pierde de tot... definitiv...

Umanitatea ma impiedica totusi, ma aduce mereu inapoi si-mi aminteste de slabiciunile care ma caracterizeaza, de statutul meu de simplu trecator, spirit efemer inzestrat cu o umbra vesnic trista, blestemata sa-mi fie sclava.

Imi simt din nou ochii luptandu-se cu apele durerii necrutatoare, inotand intr-o ploaie infinita de lacrimi amare, ce trezesc amintiri din trecutul indepartat, trecutul primordial si care aduc vestea unui viitor tenebros.

Pielea imi este invaluita de sarea unor izvoare ale tristetii, regretelor si ale suferintelor, izvoare care au sculptat eternele riduri...

Stadiul carcasei, aceasta cutiuta a misterelor, este masca reprezentativa a metamorfozelor spirituale si, desi efemera, ea poarta amprenta aventurilor, ea este oglinda realitatii interioare.

Asemeni lui Dorian Gray, oamenii isi “construiesc” tablouri ale perfectiunii fizice pentru a ascunde mucegaiul si intunericul abisal al eului.

Din imposibilitatea de a comunica, unii oameni se izoleaza in adancul univers al virtualului interior, din dorinta de a renunta la tot, la eu, la fericire, la amaraciunea unei vieti dezolante, la iubire si ura, la vise si mister; pentru a cobori in infinit si a simti eterna pace asternandu-se peste trecutul rece al amintirilor derizorii.

O picatura de cianura poate fi cea mai dulce miere pe care un suflet hoinar o poate visa, iar lama ascutita a unui pumnal este uneori cea mai usoara pana ce mangaie cu pasiune o inima sangeranda si care descatuseaza duhul inrobit de lanturile existentei..

Sa fie totusi aceasta o solutie sau doar o metoda de degradare si mai proeminenta a existentei umane?