Strivesc cu vârful pantofului stâng o frunză degerată, victimă a iernii necruțătoare, dar atât de adorate de sufletele goale ale muritorilor de rând. Nu simt nicio remușcare deoarece este un obicei atât de vechi, încât s-a metamorfozat într-un reflex, o manifestare anxioasă necontrolată. Din primii ani de viață am avut o neliniște interioară pe care am exteriorizat-o prin „răbufniri motorii” ale membrelor superioare și inferioare, fie că îmi foloseam tălpile ca instrumente de tortură pentru obiectele uitate pe sol, fie că mototoleam o hârtie irosită de un artist origami. Este singura metodă prin care pot elibera demonii care îmi ronțăie spiritul, am o serie de bariere auto-impuse care mă împiedică să mă manifest, să-mi exprim gândurile cele mai intime, sentimente nedivulgate, care mă ruinează încet, dar sigur. Am testat o gamă largă de „terapii” (desen, pictură, lectură, meditație etc.), dar am ajuns la concluzia că această interiorizare ...