Din primii ani de viață am avut o neliniște interioară pe care am exteriorizat-o prin „răbufniri motorii” ale membrelor superioare și inferioare, fie că îmi foloseam tălpile ca instrumente de tortură pentru obiectele uitate pe sol, fie că mototoleam o hârtie irosită de un artist origami.
Este singura metodă prin care pot elibera demonii care îmi ronțăie spiritul, am o serie de bariere auto-impuse care mă împiedică să mă manifest, să-mi exprim gândurile cele mai intime, sentimente nedivulgate, care mă ruinează încet, dar sigur.
Am testat o gamă largă de „terapii” (desen, pictură, lectură, meditație etc.), dar am ajuns la concluzia că această interiorizare exacerbată este blestemul care mă ține captivă într-un univers claustrofob în care nu există ferestre și uși, nicio gură de aerisire... doar pereți scrijeliți, pătați de amintiri și trăiri mult prea intense.
Câțiva potențiali intruși au atentat la dărâmarea zidurilor, însă tentativele lor au eșuat, dat fiind că nu au avut uneltele corespunzătoare, iar parola rămâne un mister și pentru mine, nu reușesc să îmi amintesc ultima escapadă. În realitate, m-am obișnuit cu solitudinea, mi-a devenit cel mai fidel confident, un pansament pentru toate rănile.
Principala fobie este teama de dezumanizare, deja am început să uit durerea fiecărui eveniment marcant, care m-a modelat în versiunea mea din prezent. De fapt este posibil să o fi acceptat ca parte integrantă a ființei mele.
În trecut m-am aflat într-o continuă căutare a propriei identități, acum însă sunt îngrozită de rezultat; dacă o să descopăr o persoană străină, în care nu mă regăsesc, ce-mi va rămâne de făcut? Nu vreau să disimulez, dar nici nu îmi pot contura personalitatea, eul este în continuare invizibil.Îi permit timpului să se scurgă, în așteptarea finalului, sperând că astfel calvarul va luar sfârșit.
Și totuși (dacă amintirile sunt reale), în copilărie eram fericită, aveam idealuri, pictam viitorul în culori vii, pastelate, ceea ce mă tulbură cu atât mai mult întrucât nu pot identifica punctul culminant. Când s-a produs ruptura, care a fost factorul declanșator? Dacă nu cunosc cauza nu pot găsi remediul, ceea ce mă determină să mă prăbușesc mai rapid în abis.
Mă urăsc când conștientizez că nu îmi lipsește nimic, că dețin toate resursele pentru a fi fericită (resurse de care multe persoane nu se pot bucura, ceea ce nu îi împiedică totuși să se înfrupte din roadele vieții și să își lase amprenta pentru viitoarele generații), în schimb eu aleg statutul de victimă, îmi doresc să evadez dintr-o cușcă pe care eu însămi am proiectat-o. Detest lașitatea...
Poate că sunt doar un experiment eșuat, o creație nefinisată, fără contur, fără esență. O umbră uitată pe asfalt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu