Cu greutatea ce-mi apasa sufletul, las trupul acesta efemer sa alunece din pat pentru a intampina o noua etapa din aceasta gluma nesarata, monotona si presarata cu dispret pe care toti aleg sa o numeasca “viata “, din dorinta de a se complace cu aceasta experienta ce nu poate fi revocata. Din 2 miscari obosite ma agat de draperie, singurul obiect care adauga un strop de culoare acestui “vis” in jurul caruia ma invart frenetic. Indepartez aceasta panza pentru a inlatura viziunea neclara si pentru a lasa artificiile sa ma inconjoare si sa ma invadeze, dar ca intotdeauna sfarsesc prin a privi cu admiratie razele argintii ale sensibilului corp ceresc... Melancolia ma ameninta atunci cand zorii distrug magia si lumina aceea intima se degradeaza pe masura ce explozia de lumini dusmane o inglobeaza in armata inamica... Simt nevoia sa privesc, sa “ma” privesc... apropii oglinda sculptata manual, in lemn, singura in care am incredere ca va reflecta intr-adevar realul. Cu toate acestea, pesimist...