Strainul

Cu greutatea ce-mi apasa sufletul, las trupul acesta efemer sa alunece din pat pentru a intampina o noua etapa din aceasta gluma nesarata, monotona si presarata cu dispret pe care toti aleg sa o numeasca “viata “, din dorinta de a se complace cu aceasta experienta ce nu poate fi revocata.
Din 2 miscari obosite ma agat de draperie, singurul obiect care adauga un strop de culoare acestui “vis” in jurul caruia ma invart frenetic.
Indepartez aceasta panza pentru a inlatura viziunea neclara si pentru a lasa artificiile sa ma inconjoare si sa ma invadeze, dar ca intotdeauna sfarsesc prin a privi cu admiratie razele argintii ale sensibilului corp ceresc...
Melancolia ma ameninta atunci cand zorii distrug magia si lumina aceea intima se degradeaza pe masura ce explozia de lumini dusmane o inglobeaza in armata inamica...
Simt nevoia sa privesc, sa “ma” privesc... apropii oglinda sculptata manual, in lemn, singura in care am incredere ca va reflecta intr-adevar realul.
Cu toate acestea, pesimistul din mine tinde sa se indoiasca.
Privesc imaginea acelei persoane care ma priveste inapoi si pentru cateva secunde incerc sa ma conving ca acea imagine reflecta exteriorul meu, dar acest sentiment dispare ca prin aer.
Continui sa privesc; incerc sa ating obrazul fin al celuilalt, dar ma lovesc de zidul rece al materiei stravezii.
Nu pot intelege si nu pot accepta contrastul imens intre ceea ce exprim si ceea ce simt, intre imagine si idee. Socul este de fiecare data cand ma privesc atat de mare incat ideile au inceput sa planga, au devenit vulnerabile si s-au lasat coplesite de emotii.
Ca sa redau o imagine mai clara a ceea ce reprezint, recurg la “machiaj “, incercand sa creez o masca pe care sa o cunosc, sa o recunosc, dar, evident, privita din mai multe perspective ea este mereu alta.
Esecul ma intristeaza, ma deprima complet si in cele din urma ajung sa ma indoiesc de tot si de toate, in special de ceea ce se regaseste in interiorul compartimentului.
Seva intra intr-un circuit al indoielii, transformandu-se din lava in gheata, inaintand rapid spre statutul de neant.
Nu pot opri aceasta metamorfoza care ma distruge si ma roade la propriu.
Singura solutie este sa ma regasesc.
DAR CUM?
Cum as putea sa ma regasesc cand eu nici macar nu m-am gasit...
Cum poti gasi ceva ce nu a fost pierdut? Ceva ce poate nu exista?
De cate ori incerc sa ma pictez, realizez un tablou in oglinda, o suma de contradictii: de alb si negru si foarte mult gri, de curat si murdar, de lumina si intuneric, de adevar si minciuna, de ura si iubire, de regrete si multumire, de compasiune si indiferenta...
Realizez cu disperare ca pana acum nu am facut decat sa incerc sa creez un “eu”, unul care sa ma multumeasca.
Dar acum nici perfectiunea nu ma mai multumeste.
Poate ca a existat o etapa in viata mea cand am stiut cine “sunt”, dar, fiind nerecunoscator, m-am instrainat atat de mult de mine incat am ajuns sa ma pierd intr-un univers gol...

Imi amintesc copilul de 3 ani din parcul de la coltul strazii...
Era o noapte linistita de toamna, cand licuricii plictisiti ies in strada pentru un spectacol de dans si aurora boreala.
In leaganele obosite de trecerea anilor, un copil de maxim 3 ani priveste absent intinderea de nisip de la picioarele sale.
Apropiindu-ma, vad lacrimile fierbinti ce scalda nisipul intr-o lumina arzatoare...
Deci, micul tiran din centrul universului este mult mai sensibil decat lasa sa se vada.
Simt vantul puternic care ii rasfira parul negru subtire si las aroma dulce sa ma imbete.
Curios, intorc capul spre ACEL loc pentru a descoperi motivul misterului “copilului pierdut “.
Desigur, nu sunt capabil sa deslusesc nimic, intrucat atentia mea este focalizata asupra unui singur obiect, acel firav personaj abandonat in cel mai tris decor.
Adrenalina ce vibreaza venele se transforma in flacari; sentimentul este atat de puternic incat simt ca o sa ma deshidrateze mai repede decat o zi de jogging nebun in desertul Sahara.


Vreau sa aflu mai mult... nu, vreau sa aflu totul... aceasta nerabdare ma surprinde, ma socheaza intr-atat incat imi adresez inevitabilele intrebari:
“De ce? De unde aceasta curiozitate subita? De unde acest interes? “
Oare ma regasesc in privirea absenta a unui copil de 3 ani, care cu greu incepe sa vada lumina?
TREBUIE sa inaintez...
Acum suntem atat de aproape incat inhalam acelasi oxigen, corpurile noastre produc aceeasi chimie.
Ochii nostri se unesc si clipind genele mele le imbratiseaza pe ale sale... ca intr-un sarut reusesc sa unesc perspectivele si , in sfarsit, pot vedea.
Asadar, ceea ce domina aceasta gingasa faptura era un foc puternic, o ceata neagra ce se intindea pana dincolo de orizont.
Ma intreb cum de nu am vazut pana acum, cum de am ignorat ceva atat de evident?
Pe fata lui se citeau tristetea, capacitatea de a citi in departare, in secret, dar nu si regretul.
Siguranta cu care trata aceasta realitate ma determina sa accept...
Acest copil nu reprezinta o masca a mea, acest copil sunt eu...
Acel parc, in care nu am mai intrat niciodata a fost locul in care am renuntat la speranta, la fericire, la iubire, la viata.
Acela a fost momentul in care am renuntat la mine...