Esec

Ieri am lasat intunericul sa ma cuprinda si parasind lumea iluziilor te-am simtit...

Umbra ta devenea din ce in ce mai clara, dar cand ti-am vazut chipul m-am speriat.

Erai atat de trist incat ai dezlantuit lacrimile pustiului meu...

Stiam ca o sa ma alungi si tocmai de aceea am inaintat, am vrut sa unesc cele doua umbre pentru a-ti fi atat de aproape incat caldura mea sa te trezeasca, sa te invaluie si sa te impiedice sa ma indepartezi, dar tu nu te-ai lasat invins.

Desi simteam ca prezenta mea te doare si ca dorinta de a ma rapi si de a imparti cu mine locul tau secret era imensa, tu nu ai dat inapoi, te-ai mentinut ferm pe pozitii si, ca niciodata, ai preluat controlul.

Ca un fin psiholog, ai descoperit punctele slabe si ai profitat de vulnerabilitatea mea, de incapacitatea mea de a mai lupta si te-ai indepartat.

La un metru distanta, erai deja inaccesibil si mult mai puternic.

Nu te-ai lasat asfixiat de nicio emotie si cu multa sinceritate m-ai refuzat.

Mi-as fi dorit sa ascult inflexiunile vocii tale, dar nu ai dezvaluit niciun detaliu.

Pozitia ta imi dadea de inteles ca nu este timpul, ca, desi iti doresti la fel de mult sa fim din nou impreuna, totusi nu sunt pregatita...

Cand am revenit, lumina ocupase deja locul pustiului...

Toate sunt la locul lor; nimic diferit... aceeasi normalitate...

Umbrele, desi nu au disparut, se ascund dupa obiectele din dormitor pentru a supravietui dusmanului lor cel mai aprig: lumina.

Pe noptiera : aceleasi carti pe jumatate citite... o bratara sta intinsa, obosita parca dupa o noapte epuizanta si pieptanul pe care mi l-ai lasat mostenire pastrand inca aroma parfumului tau.

Doar patul din care, pentru prima data, cu mare dificultate m-am ridicat pastreaza amintirea unei nopti zbuciumate si a unui vis marcant.

Pe birou, jurnalul nelinistilor sufletesti asteapta cu nerabdare noul vis, noile aventuri... dar pe acesta nu...nu vreau sa il notez.

In centru, mp3-ul argintiu, ce poarta amintirea unor clipe petrecute impreuna, cu vopseaua roasa in colturi dezgoleste trecutul.

Atingandu-l ma simt oarecum libera, muzica ma va descatusa si va da drumul miilor de lacrimi ce aproape m-au inundat...

Corzile incep sa se dezghete si sa emita vibratii puternice.

Pentru prima data, folosesc ambele casti intrucat nu mai esti aici sa le impartim.

Sfarsitul este atat de aproape... dar tu nu-mi permiti sa ma inec si cu magia ta aduci lumina pe freastra care este acum mai neclara decat deobicei.

Stiai ca un mic semnal imi va distrage atentia si va rescrie din nou esecul infinitelor incercari.

De ce esti mereu “aici “sa-mi arati iesirea cand eu imi doresc atat de mult sa ma pierd, sa ma ratacesc?

Este atat de aproape... clipa cand va trebui sa ies din nou din carapace este inevitabila.

Dar nu ma simt pregatita sa parasesc zona de siguranta, nu sunt destul de puternica pentru a putea lupta cu fericirea din jurul meu...