Revenire la origini

Astazi pana si primavara a fost compromisa.

Nu ne-a mai coplesit cu lumina ei pretioasa, cu armoniile orchestrei simfonice din stejari sau cu clinchetul vesel al gingasilor ghiocei.

Acum atingem impietriti roua zapezii si inspiram aerul rece al norilor buclucasi.

Iesind din palatul de sticla inchid absent nasturii fracului alb care continua sa ma invaluie.

In jurul meu meu totul este oglinda, explozia de alb ma deruteaza si ma incetineste.

Paralel, pe cealalta banda, alte suflete bantuie strazile in cautarea locului marcat cu X, dar din cauza albului imaculat x-ul a disparut si nimeni nu-si mai gaseste destinatia, asa ca hoinarind imprastie ceata.

Deasupra lor, inaripati, gardienii le ghideaza fiecare pas, fiecare miscare.

Ei insa nu simt prezenta divina si instrainati se avanta tot mai puternic in namolul putrezit al iadului pe pamant.

Sa fiu sincer, nici eu nu Ii mai simt zborul, nicio atingere delicata, nici macar tragerea de maneca de la semaforul din statia mult prea dubioasa.

Ma gandesc ca e posibil sa ma fi abandonat si El si, de aceea, pierdut printre vocile tulburatoare ale constiintei nu mai gasesc limita superioara a drumului, ma lovesc neincetat de colturi si, ametit, am ajuns sa parcurg traseul din nou, si din nou, si din nou...

Am facut batai, am tocit toate perechile de tenesi, dar picioarele mele insangerate nu-si pot gasi linistea, nu ma mai asculta si nu se vor opri pana cand nu vor atinge capatul celalalt.

TOTUSI, astazi ceva e diferit...

Am gasit o strada noua, una pe care nu am mai colindat-o, cel putin, nu din cate imi amintesc.

Si aceasta este diferita, este mai primitoare, mai calda, plina de lumina si speranta.

Acest loc inunda de bucurie, iubire si incredere.

Aici sunt acasa... aici ma simt fericit.

Ma intreb daca am acces in interior... sau poate trebuia sa iau cheita silentioasa de la nivelul anterior?!...

Inaintez totusi cu incredere si cand ating acest nou tinut, un adevarat pamant al fagaduintei magia dispare.

Acum totul este palpabil, aici totul este imagine si sunet.

ACEASTA ESTE REALITATEA.

Chiar si sentimentele sunt cat se poate de reale... fluturasii din stomac care mai devreme imi dadeau batai de cap cu zgomotul produs de aripile lor taioase acum si-au luat zborul, cautand nerabdatori drumul spre propria liniste.

La scurt timp, curcubeul suav din departare imi garanteaza ca prietenii mei inaripati si-au gasit paradisul si, multumiti, impart cu mine culoarea sufletelor lor impacate.

Nu-mi doresc decat ca simtul orientarii si intuitia sa se fi intors si, colaborand, sa ma ajute sa-mi gasesc izvorul...

Ca un nou-nascut incep sa invat, invat sa-mi amintesc...

Presupun ca originile nu se uita complet, precum mersul: din momentul in care ai facut primii 2 pasi nu te mai poti opri din alergat.

Pana si asfaltul e al meu... imaginea gropii imense din fata portii, cu care am facut cunostinta in jurul varstei de 10 ani.

Da, imi amintesc perfect, eram clasa a 4-a, si, dupa infinte rugaminti si promisiuni, si mult prea multe lacrimi amare am obtinut ceea ce-mi doream.

La momentul acela o pereche de role rosii putea fi totul.

Asta pana cand am inrosit asfaltul cu o aterizare colosala...

Am renuntat instantaneu; ideea unei noi incercari insemna un compromis mult prea mare, pe care simteam ca nu merita sa-l fac; dovada ca am fost dintotdeauna un las...

Tu m-ai sustinut, mi-ai oferit bratul tau puternic, dar l-am refuzat intrucat vointa si puterea de convingere a unui copil de 10 ani este uriasa, este chiar imbatabila.

Amintirile continua sa ma agaseze, acum ele nici macar nu-si mai anunta sosirea, ci se napustesc pur si simplu ca un Bloodhound asupra caprioarei sufocate de gloante, ce se zbate sa iasa din balta de sange si mal, ce incearca sa se ridice si sa lupte dar este ingenuncheata de rautatea din privirea pradatorului.

...

Cate jocuri anonime practicam; sunt profund surprins cum cateva reguli aplicate unor activitati aparent superficiale puteau realiza stranse conexiuni, puteau alimenta prietenii.

Astazi sunt inconjurat de frumos, de mister, de minuni si totusi iau totul ca atare, de parca mi s-ar cuveni ceva, de parca am facut ceva sa merit sa admir verdele energizant al ierbii catifelate, sa absorb parfumul teilor infloriti in luna iulie, sau sa pictez culorile vii ale trandafirilor si lalelelor.

In trecut o iesire in natura insemna un privilegiu, un dar pe care trebuia sa-l castig.

Hamacul din gradina era refugiul meu, singura modalitate de a ma abandona.

O carte palpitanta, un vant dulce si cativa nori pufosi reprezentau cea mai buna sursa de inspiratie si imaginatie.

Vreau sa recuperez tot ce aveam, toate comorile la care am renuntat.

Las toate temerile in urma si cu lacrimi in ochi apas clanta usii masive.

Scartaitul acela enervant de alta data imi gadila acum timpanele si ma asigura ca asta este locul meu.

ASTA ESTE ULTIMA MEA SANSA.

Mirosul greu al prafului si al mucegaiului ma ia putin prin surprindere.

Oare la ce ma asteptam?

Este exact atmosfera specifica unei case abandonate.

Livingul imi trezeste amintiri frumoase; luptele cu fratele meu de la micul dejun, alergatul in jurul mesei, cateva farfurii sparte, mustruluiala parinteasca, zambetul din coltul buzelor celuilalt vinovat poznas...

Impodobirea bradului in ajunul Craciunului, onoarea de a pune steluta argintie in varful “piramidei”, noaptea zbuciumata, adrenalina provocata de asteptarea Mosului pentru a ne premia anul roditor, lipsit de evenimente “memorabile”; amintiri care completeaza tabloul livingului modern dar si calduros de la intrare.

Coltul “dusman “unde eram izolat timp de o ora aproape zilnic, plansul isteric si fulgerele din privire pe care le aruncam oricui incerca sa ma compatimeasca in urma “traumei” suferite...

Ajung in dormitorul parintilor si imaginea lor imbratisati in mijlocul patului privind lipsiti de interes stirile tragice de la televizor (vesnicele omoruri, sinucideri, violuri, accidente rutiere si, desigur, moravurile politicienilor romani) imi sporeste sentimentul de iubire si nevoia de afectiune pe care nu am reusit niciodata sa o manifest.

Dormitorul meu, acum o camera goala asemanatoare sufletului copilului pe care l-a crescut, este imbacsit cu pulbere gri si rugina, unde inainte era colorat si aproape primitor...

Copil fiind, dormitorul era pentru mine doar o gazda pe timpul noptii, nu-i acordam nicio importanta, insa o data cu adolescenta am inceput sa apreciez mai mult acest spatiu intim pana la stadiul in care mi-a devenit singurul prieten.

Ma izolam acolo pentru a fi cu mine, pentru a evita tot ce se intampla afara, in afara universului meu finit si tenebros.

In adolescenta am inceput sa tai legaturile cu toti cei care ma iubeau si pe care i-am iubit... dar am ajuns atat de singur incat m-am izolat si de mine...

Imi amintesc noptile in care nu puteam dormi si asezat langa fereastra priveam oglinda cerului si nereusind sa-i ating reflectia imi mistuiam sufletul patat de cerneala esecului.

Lacrimile au disparut si ele cu timpul si atunci am realizat ca eram deja pierdut, ca monstrul din mine spulberase deja toata puritatea si ca nu-mi mai lasa nici macar luminita de la capat pentru a ma putea salva...

Aceste viziuni sunt mult prea dureroase pentru a le mai putea tolera, de altfel, ele sunt motivul pentru care ma aflu acum aici; trebuie sa dispara.

Avansez spre ultima camera care merita vizitata: camera bunicii.

Aici am crescut, aici am invatat sa vorbesc, sa merg si tot aici am invatat si sa iubesc.

Ea era cea care imi suporta toate greselile si incerca mereu sa ma aduca pe drumul senin al vietii si ma ghida spre teluri cat mai inalte.

Era confidenta mea intima care imi pastra secretele cu pretul vietii si ma ajuta in tacere chiar si in cele mai dificile situatii.

Era singura care reusea sa ma calmeze si sa imblanzesca bestia cosmarurilor mele.

Dar cand ne-a parasit a luat cu ea si ultima umbra de zambet din privirea mea absenta.

Atunci am pierdut totul.

Atunci am parasit locul si de atunci sunt intr-o continua cautare...