Intr-un mediu ostil in care esti vanat la tot pasul de cel
mai aprig pradator, singurul refugiu, singura cale de eliberare este de a evada
intr-un univers parasit, un colt uitat de lume.
Singuratatea
este cea mai buna stare de spirit, iti ofera posibilitatea de a medita, de a
reflecta asupra tuturor aspectelor vietii care te influenteaza si care te
determina sa te metamorfozezi.
Asadar,
stau din nou singur, desi sunt inconjurat de un numar nelimitat de alte
suflete, incercand sa ma adaptez, sa-mi ajustez eul, pentru a putea sa ma
incadrez in “standardele societatii”...
Afara,
soarele, inghetat si el, mai reuseste inca sa ne trimita raze “de speranta”,
dar ele par sa fie indepartate de o bariera “de otel” si, astfel, nu reusesc
sa-mi strabata carcasa pietrificata.
Incerc
sa fiu puternic si reusesc pana la un punct, insa nu sunt intangibil si
vicisitudinile ma coplesesc uneori intr-o asemenea masura, incat simt nevoia de
a ma lasa ghidat de impulsuri si de a ma pierde de tot... definitiv...
Umanitatea
ma impiedica totusi, ma aduce mereu inapoi si-mi aminteste de slabiciunile care
ma caracterizeaza, de statutul meu de simplu trecator, spirit efemer inzestrat
cu o umbra vesnic trista, blestemata sa-mi fie sclava.
Imi
simt din nou ochii luptandu-se cu apele durerii necrutatoare, inotand intr-o
ploaie infinita de lacrimi amare, ce trezesc amintiri din trecutul indepartat,
trecutul primordial si care aduc vestea unui viitor tenebros.
Pielea
imi este invaluita de sarea unor izvoare ale tristetii, regretelor si ale
suferintelor, izvoare care au sculptat eternele riduri...
Stadiul
carcasei, aceasta cutiuta a misterelor, este masca reprezentativa a
metamorfozelor spirituale si, desi efemera, ea poarta amprenta aventurilor, ea
este oglinda realitatii interioare.
Asemeni
lui Dorian Gray, oamenii isi “construiesc” tablouri ale perfectiunii fizice
pentru a ascunde mucegaiul si intunericul abisal al eului.
Din
imposibilitatea de a comunica, unii oameni se izoleaza in adancul univers al
virtualului interior, din dorinta de a renunta la tot, la eu, la fericire, la
amaraciunea unei vieti dezolante, la iubire si ura, la vise si mister; pentru a
cobori in infinit si a simti eterna pace asternandu-se peste trecutul rece al
amintirilor derizorii.
O
picatura de cianura poate fi cea mai dulce miere pe care un suflet hoinar o
poate visa, iar lama ascutita a unui pumnal este uneori cea mai usoara pana ce mangaie cu pasiune o inima sangeranda si care descatuseaza duhul inrobit de
lanturile existentei..
Sa
fie totusi aceasta o solutie sau doar o metoda de degradare si mai proeminenta
a existentei umane?
Inainte de cianura, trebuie probata trairea, zic eu. Inainte, si eu credeam ca din exterior ma pindesc o serie de dusmani, insa cel mai greu de invins dusman al nostru suntem noi insine! Acum stiu :)
RăspundețiȘtergereDa, trebuie sa recunosc ca ai dreptate; in cele din urma, tot noi suntem si cei care le permitem influentelor exterioare sa ne afecteze.. se presupune ca trebuie sa avem control asupra propriului destin dar pentru asta trebuie sa descoperim ce ne dorim de fapt de la viata..
RăspundețiȘtergereControl asupra destinului nostru ... am ajuns sa nu mai cred exclusiv in asta. Intervine mereu norocul, sansa, intamplarea, dar important e sa incercam sa controlam ceea ce nu e intamplare, asta e tot ceea ce putem face.
RăspundețiȘtergereNu-i un statut foarte mandru, asta de muritor, dar felul in care traiesti 'secventa' de timp ce iti este data te poate face mandru de tine.
Frumoase si profunde cuvinte.Bravo.
RăspundețiȘtergere