Stau culcat, ma aflu din nou in pozitia mortului, doar ca de aceasta data nu-mi amintesc nimic, nu simt nimic, de parca as pluti in neant.
Mi-e frica... frica de realitate, frica de necunoscut, de amintiri, de trecut, frica de prezent, dar sunt constienta ca singura modalitate de a indeparta aceasta stare de anxietate este de a-mi infrunta toate temerile.
Deschid incet ochii in speranta de a descoperi ceva; aici sunt... ma invartesc frenetic intr-un univers monoton si monocrom, inconjurat de milioane de fulgi pufosi.
Atmosfera este rece, iluzorie si totusi sunt convinsa ca nu este un vis.
Fac primul pas, o miscare lipsita de incredere, de curaj...
Privind in jur, observ cum totul capata contur si se materializeaza.
Incerc sa identific ceva, orice... dar, desi cu ochii larg deschisi nu am fost niciodata mai nevazator, nimic nu-mi pare cunoscut poate de aceea nu pot “vedea”.
Creierul meu nu este instruit sau poate ca a fost resetat...
In incercarea de a percepe mediul in care ma gasesc acum, oboseala se instaureaza, nervii sunt intinsi la maxim, nu inteleg nimic, totul este atat de frustrant.
Am senzatia ca am renascut, singura diferenta este ca, desi ma aflu in toate facultatile mintale si sunt pe deplin constient de unele lucruri, totusi statutul meu de “incepator”, de nou-nascut ma impiedica sa avansez in cautarea mea.
Am adunat un infinit de cuvinte si le-am cuplat cu multa rabdare si interes intr-o carte fascinanta pe care nu am uitat niciodata sa o asez in rucsac alaturi de celelalte lucruri uimitoare pe care le-am achizitionat.
Acum rasfoiesc acest dictionar incercand sa gasesc cuvintele, dar ele nu sunt aici, nu vad decat o multime de foi patate si totusi imaculate.
De ce nu pot vorbi, de ce nu pot auzi, de ce sunt lipsit de toate functiile de care cu ceva timp in urma ma foloseam inconstient?
Gandindu-ma putin realizez ca nu stiu ce inseamna de fapt acest “cu putin timp in urma “... Tot ce stiu este ca a existat un trecut, o perioada din care nu am ramas cu nicio amintire, cu niciun sunet, miros, cuvant sau imagine, nici macar imaginea mea.
Din nou ma intorc la rucsac incercand sa gasesc acolo o scapare, cheia spre o usa care sa dea intr-o anticamera prin care am trecut “cu ceva timp in urma “
Gasind un album imi spun ca este timpul sa ma relaxez si sa-mi amintesc, dar deschizandu-l aceasta mica minune ma transpune intr-o expozitie de arta unde singurul lucru pe care sunt capabil sa-l fac este sa admir toate aceste capodopere si sa impart lauri autorului.
Asadar, nici acest obiect nu ma salveaza...
Rascolesc continutul rucsacului dar toate obiectele sunt nefolositoare acum, nu sunt pentru mine, nu sunt ale mele.
Bagajul devine parca din ce in ce mai greu, ajungand in cele din urma o povara... trebuie sa renunt la el, oricat de dificil ar fi.
Poate ca este doar o alta aparenta de care singur m-am legat, nestiind ca in felul acesta nu reusesc decat sa ma abat de la drumul initial.
Comentarii
Trimiteți un comentariu