Am ocupat timid masa din colțul obscur al cafenelei, eternul paradis al introvertiților, însă așteptarea este sfâșietoare, emoțiile mă acaparează, iar tornada de gânduri mă propulsează într-un univers tumultuos.
Chelnerul urmărește cu interes ritmul venei care pulsează violent, singura mărturie a revoltei mele interioare. Încerc să îmi controlez respirația în ciuda faptului că am fost privat de aer, eforturile se dovedesc totuși a fi inutile deoarece trupul apelează la strategii injuste pentru a mă trăda, transpirația rece a palmelor, hoinăritul ochilor care nu pot alege un punct de focalizare, mototolirea unei cartele de metrou și lista poate continua...
Un clinchet subtil îmi mângâie timpanul, anunțând sosirea mult-așteptatului invitat.
Intră spășit, temător, poziția încovoiată a acestuia indicând dorința de a se ascunde de privirile indiscrete și, depistându-mă, îmi transmite ura pe care mi-o poartă pentru gestul nesăbuit al expunerii publice. Îl urmăresc în timp ce se așază pe scaunul din fața mea fără a schița stereotipicul zâmbet, conștient fiind că nu mă poate înșela, sunt imun la acest tertip social.
Mă acuză de indolență și îmi șoptește dezamăgit că refuză să ne spălăm rufele în public.
„Este ultimul demers, sunt disperat, tot ce îți cer este să cooperezi”, îl implor cu lacrimi în glas.
Observ protestul pe chipul său înainte de a-l suprima și de a aproba împotriva voinței sale.
Conversația pare amiabilă din exterior, însă a sosit momentul să dăm cărțile pe față...
Îmi reproșează toate torturile la care l-am supus și-mi arată triumfător rănile deschise și cicatricile, învinuindu-mă pentru cruzimea cu care l-am mutilat (am fost mai nemilos decât tatuatorul de la Auschwitz).
„Te-ai dedicat amănuntelor derizorii și ai iscat un conflict care ți-a scăpat de sub control, iar acum mă acuzi cu impertinență pentru vidul care te răscolește. Trezește-te și acceptă blestemul care se răsfrânge asupra ta, bumerangul propriilor incertitudini, rezultatul inevitabil al acțiunilor tale iraționale.” Cuvintele sale tăioase mă spintecă, însă le accept ca pe un tratament miraculos prescris de cel mai eficient terapeut.
Gustul amar al cafelei reci și apusul soarelui care a invadat cafeneaua (abandonată între timp de restul clienților) îmi demonstrează durata acestei discuții aprinse în care ne-am pierdut. Remarc oboseala partenerului meu și decid să nu-i mai răpesc timpul prețios, propunându-i un pact în scopul transformării statutului acestei relații toxice de tip agresor-victimă într-o colaborare menită să pună capăt calvarului.
Îmi cer iertare pentru trauma pe care i-am provocat-o și jur solemn să respect cu sfințenie clauzele acestui acord semnat cu sânge.
Comentarii
Trimiteți un comentariu